Te informam ca site-ul nostru foloseste cookie-uri, iar prin navigarea pe site iti exprimi acordul asupra folosirii acestora. 

Logo

 ADEVĂRUL CREŞTIN (continuare din numărul trecut)

 

 

Cap. III

COPIII ÎN CĂMINUL CREDINŢEI

3.Răspunderea familiei pentru creşterea copiilor (Efeseni 6:4)

„Nuiaua şi mustrarea dau înţelepciune, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale” Proverbe 29:15. „Pedepseşte-ţi fiul şi el îţi va da odihnă şi îţi va aduce desfătare sufletului” Proverbe 29:17. Uneori suntem tentaţi de a evita disciplina, de teamă să nu provocăm resentimente, dar Cuvântul remarcă: „îţi va da odihnă”, „îţi va aduce desfătare”. Să nu ne menajăm în a ne exercita răspunderea faţă de copii, pentru că adevărata odihnă se capătă disciplinându-i la momentul potrivit şi în felul cum ne recomandă Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărata satisfacţie în relaţiile familiale o avem numai atunci când respectăm Cuvântul lui Dumnezeu.

Disciplina, desigur, trebuie să fie făcută în dragoste, nu cu nuiaua supărării, în momentele de mânie. Disciplina nu trebuie să fie ceartă sau scandal, ci trebuie făcută cu cuvinte controlate, echilibrate, spuse dintr-o inimă responsabilă, a unei mame atente şi iubitoare. Apoi, disciplina trebuie administrată numai cu intenţia de corecţie, nicidecum cu intenţie sau cu manifestări de răzbunare. A crescut o buruiană! Ea trebuie smulsă cu orice preţ şi cu cât mai devreme, cu atât mai bine!

Dar, pe lângă lucrul acesta, rugăciunea trebuie să aibă un loc însemnat fie în particular, fie în mijlocul copiilor. Rugăciunea poate frânge un caracter dur, iar atunci când nu ai ce să mai faci, în locul unei manifestări de înfrângere sau de slăbiciune, mai bine este să te pleci în genunchi, în faţa lui Dumnezeu. Copiii nu trebuie să vadă slăbiciunea mamei, ci să vadă dependenţa mamei de un Dumnezeu puternic şi real! Copiii trebuie să vadă că mama are un aliat ceresc şi că nu pot trece peste această alianţă. Ei pot fi duri, aspri și răi, pot avea caractere îndărădnice, dar mama are un aliat în Dumnezeul Cel Atotputernic, iar ei, văzând cum mama apelează la ajutorul lui Dumnezeu, vor ceda, ceea ce nu pot face în faţa celorlalte mijloace. Mama îţi poate abandona de multe ori răspunderea, cu expresii ca acestea: „nu mai pot, nu mai ştiu ce să fac”. Dar tot ei îi revine răspunderea creşterii copilului, deoarece copilul lăsat de capul lui nu este luat de altcineva să-l crească, nici de profesori, nici de învăţători, nici de cunoscuţi, nici de prieteni, nici de adunare, nici de predicatori; nimeni nu-l creşte! Pe copil, tot numai mama îl creşte, iar dacă-l laşi astăzi, mâine îl găseşti la fel, dacă nu mai rău. Deci nu trebuie abandonat pentru nici un motiv, trebuie doar schimbate metodele.

Când învăţătura singură nu aduce roadele aşteptate, se poate apela la mustrare, iar când mustrarea nu reuşeşte, se poate apela la nuia, dar toate făcute cu rugăciune, în dependenţă de Dumnezeu. În multe situaţii, o clipă în genunchi înaintea lui Dumnezeu, mai degrabă decât o ceartă prelungită, este mai de folos în educaţia perseverentă a copiilor. Dumnezeu îngăduie să avem şi copii dificili, ca să ne exersăm în dependenţa noastră de El şi să le formăm caracterele în răspunderea pe care o avem înaintea Lui.

Dacă mama cedează în faţa dificultăţilor şi-şi abandonează răspunderea, copilul capătă ascendent, iar apoi este posibil să vezi părinţi formaţi de proprii lor copii, părinţi ascultând de copiii lor. Oricum ar fi, copiii tot trebuie să se încline în faţa adevărurilor lui Dumnezeu, pentru că părinţii credincioşi vor apela la sursa divină. Pe când copiii noştri nu pot face direct lucrul acesta, noi trebuie să ne racordăm la izvoarele puterii cereşti şi în cele din urmă, să-i facem şi pe ei să se încline, spre binele lor, în faţa autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Puterea Cuvântului este o realitate. Cuvântul poate fi viu şi în viaţa copilului, dar nu mai înainte de a fi viu şi lucrător în viaţa părinţilor.

Cu cât Cuvântul se va verifica în eficacitatea lui, modelându-1 pe părinte, cu atât mai mult va putea fi apoi verificat şi în copiii pe care-i creşte părintele credincios. Întâi noi trebuie să ne înclinăm, să ne frângem în faţa Cuvântului lui Dumnezeu şi să constatăm că este cu adevărat viu şi lucrător, că pătrunde adânc în fiinţă, iar apoi vom vedea că acest Cuvânt, care ne-a frânt pe noi, cei mari (cei puternici), poate cu atât mai mult să-i frângă şi pe ei, cei mici. Părinţii ascultători de Dumnezeu, docili faţă de Tatăl, vor avea alături de ei şi copii ascultători. Dar părinţii neascultători de Dumnezeu în viaţa practică vor constata totdeauna că şi copiii lor sunt neascultători. În această privinţă, supunerea copiilor faţă de părinţi este legată de supunerea părinţilor faţă de Dumnezeu şi cu cât părintele este mai supus autorităţii Tatălui său ceresc, cu atât şi copiii vor fi mai supuşi autorităţii părinţilor lor.

     (continuare în numărul viitor)

Publicat din cartea ,,Căminul credinţei sau familia” de Ion Socoteanu şi cu acordul autorului.

Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3,  

Câmpulung Muscel. 

Telefon contact: 0745.021.424

Evenimentul Muscelean