Evenimentul Muscelean - ziarul tuturor muscelenilor

În timp ce chiriaşii primului bloc ANL (scările B şi C) nu se înghesuiesc să-şi cumpere apartamentele în care locuiesc din anul 2002, altfel stau lucrurile în privinţa vecinilor de pe scara A. Aceştia din urmă insistă, de  mulţi ani, să le achiziţioneze de la Primărie, fără sorţi de izbândă, însă. Abia în acest an s-a ivit o speranţă de a deveni proprietari, numai că momentul este amânat nefiresc de mult, pe motiv că regulamentul de vânzare a spaţiilor din blocul D22 (scara A), din cartierul Grui, nu a primit girul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, în subordinea căruia se află Agenţia Naţională a Locuinţei. Iar acesta nu este singura cauză a trenării perfectării actelor cu chiriaşii, pentru că şi regimul juridic al celor trei scări ale blocului D22 este diferit. Spaţiile locative de pe scara A nu sunt nici  „locuinţe ANL”, nici „locuinţe sociale”, fiind date în folosinţă în vremea în care la conducerea Câmpulungului era Sorin Buta. În schimb, celor de pe scările B şi C le-a fost tăiată panglica inaugurală de către primarul George Bălan, care a „tras” cu litere de-o şchioapă, pe faţada tricoloră”, inscripţia „ANL 2002”. Este exclus ca toate cele trei scări de bloc să fie vândute împreună, după acelaşi regulament, când nu se află în aceeaşi „oală”, din punct de vedere al regimului juridic.

Medici, ingineri, poliţist, economist - “cazuri sociale deosebite!”

Aleşii locali din mandatul 1996-2000 s-au „bâlbâit” cu locuinţele de pe scara A a blocului D22, din cartierul Grui, în încercarea de a scoate un ban din vânzarea lor, pentru ca, în final, să se mulţumească prin a încasa chirie, dându-le în regim de „locuinţe sociale deosebite”. Iar asta se întâmpla în condiţiile în care unul dintre chiriaşi avea un salariu de 4,6 milioane lei vechi, în anul 1999, lucrând ca inginer la CIMUS SA! Iată, aşadar, ce au considerat aleşii caz social. Noi vom prezenta cum s-au derulat lucrurile pe parcursul a 11 ani, timp în care cei de pe scara A au fost împiedicaţi să cumpere, în mod nejustificat, când toţi chiriaşii Primăriei care doreau (cu excepţia „socialilor” şi a „anl-iştilor”) au putut deveni proprietari la un an de la închirierea locuinţelor. Iar de preţuri nu mai vorbim!     

Pe 30 iunie 1999, consilierii locali câmpulungeni de la acea vreme au hotărât (HCL nr.58) că apartamentele din blocul D22, scara A (finisate şi cu instalaţiile complete), vor fi vândute la licitaţie, ocazie cu care au stabilit nişte preţuri estimative. Pentru etajele 1 şi 2, locuinţele aveau aceleaşi preţuri, diferenţiate după numărul de camere. Un apartament cu patru camere costa 242.748.376 lei vechi, unul cu trei camere - 185.753.131 lei vechi, iar unul cu două camere - 159.623.857 lei vechi. La etajul 3, o locuinţă cu patru camere costa 233.411.900 lei vechi, una cu trei camere - 178.608.780 lei vechi, iar una cu două camere - 153.484.478 lei vechi. La etajul 4, pentru patru camere, cei interesaţi trebuia să plătească 231.077.781 lei vechi, pentru trei camere - 176.822.692 lei vechi, iar pentru două - 151.949.633 lei vechi. La mansardă existau două garsoniere, la preţul de 153.417.495 lei vechi, respectiv 159.214.851 lei vechi. Caietul de sarcini mai prevedea că pasul de supralicitare era de 100.000 lei vechi.   
În aceeaşi zi, 30 iunie 1999, Consiliul Local Câmpulung a adoptat o hotărâre, cea cu numărul 56 - înaintea celei pe care am prezentat-o - care stipula că „repartizarea locuinţelor sociale se face de către o comisie numită de CL”, din care făceau parte primarul, viceprimarul, juristul şi câţiva consilieri locali. Lista de priorităţi cuprindea: tineri căsătoriţi cu vârsta (fiecare) de până la 35 de ani, cu domiciliul stabil în Câmpulung, tineri proveniţi din instituţiile de ocrotire socială din Câmpulung, Rucăr şi Valea Mare Pravăţ, care au împlinit 18 ani, cazurile sociale (familii cu mulţi copii, cu venituri mici sau fără venituri), veterani de război, văduve, pensionari, persoane cu handicap, evacuaţi pe cale judecătorească ş.a.m.d.

A urmat, pe 26 august 1999, Hotărârea nr.68, care stabilea: „Se aprobă ca cele 14 apartamente din blocul D22, scara A, cartier Grui, să fie repartizate pentru probleme sociale deosebite”, ocazie cu care s-a întocmit şi un regulament privind criteriile de repartizare a locuinţelor. Este adevărat că una dintre condiţii - în afară de cele referitoare la calitatea de evacuaţi, persoane ale căror locuinţe au fost distruse de calamităţi - făcea trimitere la „specialişti necesari funcţionării unor servicii publice descentralizate ale localităţii”, însă hotărârea Consiliului Local îi eticheta pe toţi „cazuri sociale deosebite”. Pe lista aprobată prin HCL nr.106 din 23 decembrie 1999 (din care am remarcat că a „dispărut” titulatura de „cazuri sociale deosebite”, transformată în „beneficiarii locuinţelor din blocul D22”, figurau medici, ingineri, un poliţist, un economist etc., care ocupau, în realitate, “locuinţe de serviciu”.
Culmea este că nivelul chiriei a fost stabilit la suprafaţa locuinţei, nu luându-se în considerare situaţia socială deosebită. De pildă, în decembrie 1999, chiria era de aproximativ 250.000 lei vechi lunar, pentru ca, în primăvara anului 2007, să fie fixată în jurul valorii de un milion de lei vechi lunar.    

Din 2007, chiriaşii au făcut cereri peste cereri ca să-şi cumpere apartamentele

„Toate cele trei scări au fost construite până în anul 1999. La scările B şi C n-a fost terminată faţada. În decembrie 1999, ne-am mutat noi. După ianuarie 2000, era un singur paznic la cele două scări. Astfel, au dispărut chiuvete, căzi… cei din blocurile învecinate, construite până în 1990, şi-au schimbat tot ce-au avut nevoie. Au lăsat uşile şi ferestrele deschise, a plouat şi s-a umflat parchetul. Subsolul acestui bloc a fost construit în 1986, aici trebuia să fie garaje pentru deţinătorii locuinţelor. În 1990, urma să fie alegeri de partid şi toţi directorii de fabrici ar fi fost aleşi secretari de partid. Blocul acesta era pentru ei.”, ne-a povestit Emil Maiorescu, unul dintre chiriaşi, care a venit la ultimele şedinţe ale Consiliului Local, când a fost introdus pe ordinea de zi proiectul de hotărâre referitor la vânzarea locuinţelor din blocul D22, scara A.  
În primăvara anului 2007, acest chiriaş, Emil Maiorescu, a făcut prima cerere de cumpărare a locuinţei, pe care o deţinea de opt ani. În luna mai a acelui an, de la Primăria Câmpulung i s-a comunicat următorul răspuns: „(…) întrucât această solicitare include o problematică destul de complexă privind stabilirea valorii de vânzare, soluţionarea acestei cereri va necesita un interval de timp mai îndelungat.” De atunci şi până în prezent, solicitările sale adresate autorităţilor au curs, însă omul şi vecinii săi, care l-au împuternicit să-i reprezinte în faţa Primăriei, au rămas pe mai departe chiriaşi. Câmpulungeanul i-a trimis primarului Călin Andrei foarte multe adrese în temeiul Legii 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, însă toate demersurile sale au fost sortite eşecului. Pe 24 iunie 2010, i s-a comunicat că: „Procedura de vânzare şi condiţiile ce trebuie îndeplinite vă vor fi comunicate după aprobarea acestora de către Consiliul Local. În vederea stabilirii preţului locuinţei situate în Câmpulung, strada Carpaţi, nr.91, bloc D22, scara A, apartament 9, pe care dumneavoastră o deţineţi cu titlu de chirie, se va începe procedura de evaluare”.
În şedinţa din 30 iunie 2010, pe ordinea de zi a fost introdus Regulamentul de vânzare a locuinţelor din blocul D22, scara A, însă a fost retras, sub pretextul că nu exista un răspuns al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, în subordinea căruia funcţionează Agenţia Naţională a Locuinţei. Numai că apartamentele cu pricina n-au regim de locuinţe ANL. Însuşi raportul primarului arată că „au fost construite în baza Ordonanţei de Guvern nr.19 din 27 ianuarie 1994 privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe.” Actuala conducere a Primăriei recunoaşte că „aceste locuinţe nu au fost reţinute ca locuinţe sociale şi de necesitate” şi că „s-a încercat valorificarea lor înainte de repartizare, prin scoaterea la licitaţie publică, însă, fără rezultate, în sensul că n-au fost participanţi.” În timp, au apărut modificări în privinţa titularilor contractelor de închiriere, fie prin renunţarea unora la spaţiul locativ atribuit, fie prin decesul celui căruia i-a fost repartizat, caz în care urmaşii au fost cei care au reînnoit, în 2005, contractele cu Primăria.

Ministerul le răspunde aleşilor că apartamentele pot fi valorificate

După şedinţa de Consiliu, de la sfârşitul lunii iunie a acestui an, pe 6 iulie 2010, Primăria Câmpulung a trimis o adresă Agenţiei Naţionale a Locuinţei, în care se precizează că vânzarea locuinţelor de pe scara A a blocului D22 „nu se regăseşte în Hotărârea de Guvern din 9 decembrie 2009, privind stabilirea regimului juridic al unor locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, construite prin programe de investiţii la nivel naţional şi aflate în administrarea consiliilor locale, precum şi a măsurilor necesare în vederea aplicării prevederilor Legii nr.152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, referitoare la administrarea şi vânzarea acestora”, precizare despre care ministerul a considerat că nu era necesar a fi făcută. La final, autorităţile locale cer şefilor de la ANL să le lămurească dacă aceste spaţii pot fi vândute actualilor chiriaşi, însă la preţul pieţei, care urmează să fie stabilit de un evaluator autorizat.  
De curând, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei a oferit un răspuns autorităţilor locale, prin secretarul de stat Ioan Andreica, potrivit căruia: „Locuinţele realizate în baza prevederilor Ordonanţei de Guvern nr.19/1994 (stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe), finalizate şi necontractate sau care nu sunt reţinute ca locuinţe sociale şi de necesitate, pot fi valorificate”, prin repartizare şi vânzare, prin închiriere tinerilor şi familiilor de tineri ori vânzare prin licitaţie publică.
Deşi au atâtea acte normative de partea lor, chiriaşii scării A au fost puşi să aştepte. Potrivit legii, „după expirarea a minimum un an de închiriere neîntreruptă de către acelaşi titular şi/sau de către persoana în beneficiul căreia s-a continuat închirierea”, locuinţele puteau fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora.
Faptul că nu şi le-au putut cumpăra, după atâţia ani de insistenţe, nu este singura problemă a celor 14 familii. Se pare că Primăria urmăreşte - după cum specifică însuşi raportul primarului din 23 iunie 2010, care a însoţit proiectul de hotărâre retras de pe ordinea de zi a şedinţei din 30 iunie 2010 - plata integrală a locuinţei la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în locul celei în rate. Or oamenii invocă în apărarea lor data depunerii primei cereri, în 2007, de care autorităţile să ţină cont, precum şi de anii în care au plătit chirie, cerând ca această sumă să se scadă din preţul total al apartamentului.