Evenimentul Muscelean - ziarul tuturor muscelenilor

A fi medic pediatru nu este uşor, iar cine şi-a ales această meserie ştie exact de ce. Medicul primar  Reasilvia Miloş, şefa Secţiei de Pediatrie din cadrul Spitalului Municipal Câmpulung, are o sarcină destul de grea, dar nu asta o sperie. Condiţiile şi confortul din saloane s-au îmbunătăţit, echipa pe care o conduce îşi face meseria, deşi personalul este insuficient. Pentru aceasta, nu există bolnavi, ci boli, iar principiul după care a fost călăuzită de-a lungul vieţii este „devii bun, muncind”. Nu în ultimul rând, pentru a fi medic pediatru trebuie să iubeşti copiii şi ei să te placă pe tine. La Câmpulung, majoritatea copiilor internaţi provin din medii sociale cu igienă sanitară precară, iar educaţia, care lasă de dorit, îşi pune amprenta, indiferent că se află internaţi într-un salon de spital sau acasă, aceasta fiind principala problemă cu care se confruntă secţia în cauză.   

• Care sunt problemele cele mai des întâlnite ale copiilor internaţi în secţie?
-Predomină afecţiunile respiratorii favorizate de sezon, dar la copii cu handicapuri biologice distrofice, al căror mediu social este precar, se complică infecţiile şi apar afecţiunile bacteriene, unele serioase. Sunt şi afecţiuni digestive, cu diaree severe, cu sindroame de deshidratare, necesitând perfuzie. Alimentaţia era deficitară şi, bineînţeles, apar şi afecţiuni renale, urinare, cam în sfera asta ne încadrăm.

• Din ce categorie socială provin cele mai multe cazuri?
-De regulă, sunt copii cu nivel social scăzut, care provin din familii cu mai mulţi copii, cu o educaţie sanitară precară. Unii dintre ei sunt şi nevaccinaţi sau vaccinaţi incomplet, din cauza afecţiunilor care apar. Au fost cazuri de varicelă, vaccin care se face între 12-15 luni, şi rujeole. A fost o varicelă letală la Berevoieşti. A fost dus copilul la Bucureşti. Era un copil mic, sugar. Cei care se vaccinează fac forme mai uşoare. Sunt şi afecţiuni uşoare, infecţii ale căilor respiratorii, diaree simple, care pot fi tratate acasă, problema e că trebuie urmăriţi. Iar părinţii trebuie să facă ceea ce le spune medicul. Şi acum se mai merge pe terapie empirică. Sunt situaţii în care îl descântă, îl trage de rânză, până când ajunge într-o fază avansată şi e necesară spitalizarea.

• Ce se întâmplă cu copiii care suferă de diabet?
-Nu avem Secţie de Diabetologie, eventual, acordăm primul ajutor, ceea ce trebuie făcut de primă urgenţă. Doar la Piteşti există diabetolog infantil. Mediul de familie îl ia în evidenţă, iar tratamentul este gratuit.

• Câţi copii sunt internaţi în decursul unei luni?
-A fost un flux mare în septembrie-octombrie, am mers la capacitate, ceea ce înseamnă 30 de paturi. Am depăşit cu mult norma contractată cu Casa de Asigurări, pentru că, efectiv, trebuia internaţi copiii. Pare ca o muncă inutilă, dar care consumă. Consumă medicamente, activitatea medicală în sine, deci munca voluntară. Sunt situaţii sezoniere, secţia lucrează la capacitatea maximă. Niciodată în medicină nu se poate face programare. În medicină ţii cont şi de consumul resurselor, e normal să fie aşa, nu poţi să planifici. Pe lună, avem peste 100 de copii internaţi, excluzând internările de zi, care şi ele sunt în jur de 20-30.

• Statistica arată o creştere a numărului internărilor în secţie?
-Anual, patologia e constantă, problema este că apar handicapuri biologice mai mult decât înainte, copii anemici, cu anemii chiar severe, la care a fost nevoie de sânge, copiii distrofici extraordinar de mulţi. Spre deosebire de un copil normal fără anemie, alimentat şi îngrijit corect, există un teren fragil, pe care o afecţiune acută se poate agrava. Noi ne alimentăm după internet, o alimentaţie deficitară. La ţară, ar trebui să nu existe acest lucru, cu toate că şi acolo se mănâncă tot pulpe de pui congelat.

• Ce se întâmplă cu cazurile dificile care depăşesc posibilităţile secţiei?
-Cazuri dificile sunt, dar le transferăm la Bucureşti. De regulă, la Piteşti, nu ne-a mai primit, pentru că este spital cu acelaşi grad ca şi noi, cu toate că noi suntem o Secţie de Pediatrie într-un spital de gradul IV, iar celălalt e Spital de Pediatrie de gradul IV. Sunt alte dotări şi sunt mai mulţi medici specialişti, au chirurgie, au tot. Şi copiii, şi preşcolarii pot fi operaţi aici.

• Există tendinţa administrării antibioticelor după ureche imediat ce copilul are febră. Ce părere aveţi în acest sens?
-Este cea mai mare greşeală. Se întâmplă frecvent, copiilor li se dau antibiotice acasă şi, după trei zile, vin noaptea la spital, că au febră. Copiii care iau multe antibiotice au imunitate zero. Rezistenţa la antibiotice creşte şi ajungi să selectezi un antibiotic foarte tare pentru o afeţiune simplă. Când va fi o afecţiune serioasă, nu mai are efect. Le spun şi mamelor că aceeaşi simptomatologie la doi copii nu se tratează la fel. Unul are nişte carenţe. Sunt bolnavi şi nu boli. Trebuie şi organismul să lupte şi să creeze anticorpi, dacă eu îl bombardez pentru orice afecţiune minoră cu antibiotic, în altele, mai grave, ce mai iau? Febra e o reacţie de apărare a organismului, e un semn clar că organismul luptă. Problema serioasă este la cei care nu fac febră. Atunci, te induce în eroare, asta presupune să cunoşti copilul. Dacă te duci la 10 doctori, unul îţi dă medicamente pe cale bucală, eşti mulţumit. Injecţia, din punctul meu de vedere, e un traumatism, nici eu nu o suport.

• Este suficient personalul medical aferent secţiei?
-Ca peste tot, este deficit de personal. Avem 8 asistente în total, dar există ture de noapte cu o singură asistentă, când sunt urgenţe, e foarte greu. O infirmieră, la mine, are 6 milioane salariu şi lucrează în ture. La noi, se internează mama şi copilul. Unii nu sunt învăţaţi să facă la oliţă şi mai fac şi pe jos, dar şi mamele fac o mizerie de nedescris. Până la 3 ani, se internează şi mama. După vârsta de 3 ani, se plăteşte ca însoţitor, 10 lei pe zi cazarea. Ambulatoriul e comasat cu spitalul, şi cei din Policlinică vin lunar aici, prin rotaţie, în total, suntem 3 medici.

• Consideraţi că secţia pe care o conduceţi îndeplineşte toate condiţiile în privinţa dotării?
-De anul trecut, cu resursele de la Primărie, avem 4 saloane cu confort sporit, cu baie proprie, cu gresie şi faianţă, iar Reanimarea a fost modernizată prin sponsorizare, în urmă cu 3 ani. Avem un monitor, pe care îl plimbăm în funcţie de nevoi. Confortul este altul, numai că mamele nu întreţin curăţenia. Au stricat tot ce înseamnă feronerie la două saloane. Sunt de o neglijenţă ieşită din comun. Uneori, lucrăm sub teroare, vin cu un copil 5-6, ei urlă, copilul plânge. Te ameninţă, sunt situaţii destul de delicate. Acum, toată lumea ştie medicină, mai mult decât doctorul. Dau şi indicaţii terapeutice. Eu, dacă mă duc într-o uzină, nu spun cum se face roata, că nu ştiu.

• Cât de importantă este atitudinea mamei pentru însănătoşirea copilului?
-Este legătura dintre mamă şi copil, toate mamele care sunt mai zâmbitoare, mai comunicative, copilului îi merge bine. Starea de disconfort, de agitaţie, se transmite. Din practica de ani de zile, am văzut că mama, care este tonică, optimistă, care are încredere, că de asta mergi la doctor, copilului îi merge bine.

• Este pentru un doctor să transmită mamei un diagnostic grav pus copilului?
-Sunt şi afecţiuni neoplasmice la copii, leucemii. Sunt depistaţi şi trimişi, trebuie făcute şi alte investigaţii pe care noi nu le facem. Aceste cazuri le trimitem la Bucureşti şi ne bulversează. Un eşec îşi pune amprenta asupra persoanei care a tratat. Uneori, sunt situaţii în care îţi dai seama că nu poţi să faci mai mult. Mamele sunt foarte sensibile şi e normal să fie aşa,  trebuie pregătite.

• Ce anume vă nemulţumeşte în privinţa meseriei pe care o practicaţi?
-Aş vrea ca statutul de doctor să fie statut de doctor. Eu, dacă mă duc în piaţă să cumpăr ceva, vorbesc frumos. De regulă, pediatrii, majoritatea, suntem părinţi şi toţi înţelegem ce înseamnă să fii părinte. Nu oricine poate să facă Pediatrie, trebuie să-ţi placă, că altfel nu o faci. Pediatrii lucrează din inimă, dar să ai satisfacţia că eşti cât de cât respectat. Mi-aş dori ordine, un pic de respect interior cred că s-ar impune. E un sector din medicină care nu place la mulţi. Aici, nu ai voie să greşeşti, pentru că poate să fie fatal. Te macină că, uneori, nu poţi să faci mare lucru, pentru că nu ai cu ce. Una e să jonglezi cu tot şi să spui că de la punctul asta nu mai pot. Dar sunt situaţii în care poţi şi nu ai cu ce.